Spiritul pune in
miscare materia

De ce unii oameni sunt plini de viaţă, deschişi, curioşi şi grijulii, iar alţii, epuizaţi, egoişti, iresponsabili sau chiar agresivi faţă de cei apropiaţi? Ce mecanisme reuşesc să scoată ce este mai bun în noi sau, din contră, ce este mai rău? Unul dintre răspunsuri este oferit prin intermediul teoriei autodeterminării. Aceasta afirmă că atât tendinţele spre dezvoltare, cât şi vulnerabilităţile ce conduc la o stare de rău, pot fi explicate în mare parte printr-un singur principiu de bază.

Conform teoriei autodeterminării există trei nevoi de bază: nevoia de autonomienevoia de competenţă şi nevoia de relaţionare.

Autonomia – cea mai studiată în cadrul teoriei autodeterminării – se referă la experimentarea voinţei, a sentimentului de alegere atunci când întreprinzi o acţiune, înseamnă a acţiona conform propriilor interese.

Competenţa se referă la trăirea sentimentului de eficienţă în interacţiunea cu mediul, iarrelaţionarea la experimentarea iubirii şi grijii din partea celor apropiaţi.

Aşa cum plantele au nevoie de apă şi de soare ca să crească, omul are nevoie să îi fie satisfăcute aceste nevoi de bază pentru a prospera.

Cu toţii avem un potenţial pentru dezvoltare, cât şi vulnerabilităţi ce conduc la un comportament disfuncţional. În timp ce satisfacerea nevoilor de bază contribuie la proactivitate, integrare şi stare de bine, frustrarea acestor nevoi, în special din partea persoanelor semnificative din viaţa noastră, conduce la pasivitate, fragmentare şi stare de rău.

Când sunt expuşi la contexte sociale în care predomină controlul, critica şi respingerea, oamenii riscă să aibă o funcţionare defensivă. Chiar şi aşa, ei nu sunt văzuţi ca entităţi pasive a căror funcţionare este determinată numai de context, ci organisme proactive care au capacitatea de a-şi modela şi optimiza propriile condiţii de viaţă. Aceştia tind să îşi dezvolte un mod de funcţionare cât mai coerent şi unificator atât la nivel intrapersonal, cât şi interpersonal. Spre exemplu, la nivel intrapersonal, aceştia îşi rafinează interesele, preferinţele şi valorile şi încearcă simultan să creeze o armonie între ele. orgoliu


Rolul satisfacerii nevoilor în creştere psihologică

Starea de sănătate îi face pe oameni să fie curioşi şi să se implice în comportamente de explorare. Acest lucru indică o motivaţie intrinsecă, semn distinctiv al unei funcţionări din proprie voinţă şi a implicării în comportamente care sunt interesante şi atrăgătoare pentru ei. Satisfacerea nevoii de autonomie este considerată a fi cea mai importantă pentru dezvoltarea şi menţinerea activităţilor ce sunt motivate intrinsec. Pe de altă parte, satisfacerea nevoii de competenţă este critică pentru trăirea sentimentului de bucurie şi experimentarea creativităţii. Satisfacerea acestor nevoi nu doar hrănesc procesul motivaţiei intrinseci, ci pot de asemenea rezulta din aceasta. Atunci când curiozitatea conduce la descoperiri şi învăţare, oamenii experimentează un sentiment sincer de uimire, ceea ce facilitează asimilarea rapidă a noului material şi astfel la construirea competenţei. La fel se întâmplă şi cu oamenii care îşi urmează interesele. Aceştia sunt ei înşişi şi astfel au un sentiment de autonomie şi autenticitate care contribuie la starea de bine.

 

Ce se întâmplă dacă un comportament nu este motivat intrinsec?

Atunci când suntem motivaţi intrinsec, ne extragem satisfacţia din însăşi activitatea realizată, deoarece o găsim interesantă şi muncim din pasiune şi plăcere. Dar există şi multe lucruri pe care suntem nevoiţi să le facem chiar dacă nu suntem de acord cu ele sau nu ne fac plăcere. Aici intervine motivaţia extrinsecă. În cadrul ei, satisfacţia provine nu din activitatea însăși, ci din consecinţele la care conduce activitatea. Ea variază în funcţie de măsura în care este autonomă sau controlată. Procesul de internalizare al motivaţiei extrinseci presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Reglarea externă – oamenii se implică într-un anumit comportament pentru a evita pedepsele şi a obţine recompense;
2) Introiecţia – individul este motivat să evite sentimentele de anxietate, vină sau ruşine şi să obţină aprobarea celorlalţi;
3) Identificarea – persoana acceptă activitatea chiar dacă nu este interesantă, deoarece înţelege valoare comportamentului;
4) Reglarea integrată – persoana deţine controlul total asupra propriilor acţiuni.

Cu cât o activitate este mai autonomă, cu atât există o relaţie mai mare cu starea de bine, performanţa şi perseverenţa.


Costurile frustrării nevoilor de bază

Satisfacerea scăzută sau frustrarea nevoilor de bază poate fi periculoasă şi patogenă. Acest lucru se întâmplă mai ales când are loc într-un context social. Spre exemplu, slaba relaţionare cu colegii de la locul de muncă, poate conduce la o lipsă de entuziasm şi vitalitate, pe când excluderea din grupul acestora poate declanşa simptome severe de stres şi depresie.

În cadrul teoriei autodeterminării se face distincţia între trei tipuri de medii sociale: mediile sociale care sprijină nevoile, mediile sociale în care nevoile sunt private şi mediile sociale în care nevoile sunt contracarate. Mediile ce sprijină nevoile contribuie la dezvoltare. Acestea joacă în acelaşi timp un rol de amortizor pentru apariţia disfuncţionalităţii şi ajută la construirea resurselor interioare necesare strategiilor de adaptare. În acelaşi mod, un mediu ce contracarează satisfacerea nevoilor va conduce la disfuncţionalitate prin frustrarea acestora, iar indivizii expuşi la un astfel de comportament vor dezvolta mai puţine resurse de creştere.

Pentru a compensa experienţa frustrării nevoilor, oamenii se implică în comportamente compensatorii şi de substituire a acestora. Cedarea controlului,  comportamentul rigid şi cel de opoziţie sunt principalele comportamente compensatorii, fumatul, alcoolismul, mâncatul în exces, perfecţionismul şi auto-critica fiind printre cele mai întâlnite dintre ele.

Nevoile pot fi substituite prin ataşarea unei importanţe foarte mari unor obiective extrinseci precum bogăţia, atractivitatea şi popularitatea, ceea ce conduce în final la anxietate, probleme de sănătate şi consum de droguri

 

 

Bibliografie:Vansteenkiste, M., Ryan, R. (2013). On psychological growth and vulnerability: Basic psychological need satisfaction and need frustration as a unifying principle. Journal of Psychotherapy Integration, Vol 23(3), 263-280.

Sursa: www. scientia .ro; Ruxandra Besciu

Oare constientizam cat din forta noastra vitala si cat din libertatea de a ne misca sunt sabotate in mod inconstient de catre superego? Putem chiar sa fim tentati sa credem ca vocea aceasta parinteasca pe care o auzim in interiorul nostru este vocea lui Dumnezeu. Nu este insa nimic altceva decat vocea unui dumnezeu fals.

Aceasta voce interioara ne duce, de obicei, intr-un taram de frica, pe masura ce ne aventuram in afara zonei noastre de confort, si ne extindem dincolo de modul curent de a vedea realitatea.

De cate ori ajungi intr-un teritoriu nou, superego-ul spune: “Nu face asta! Ai putea intra in probleme! Sa mentinem lucrurile limitate si pe un teren familiar! Daca ne extindem zona de confort, cine stie ce se va intampla!”, sau poate incearca alta tactica: “ Nici macar sa nu incerci asta pentru ca vei esua! Doar nu vrei sa pari un incompetent. Vei fi ridiculizat.”

Poate aparea cand pur si simplu vrei sa ai mai multa grija de tine, cand simti dorinta de a face mai multi bani, de a-ti extinde orizontul si de a urma calea pe care inima ta te ghideaza sa o urmezi.

Este socant sa realizam cat de mult putem fi dati inpoi de acest fals dumnezeu si de frica pe care o foloseste pentru a ne controla.

Ceea ce avem sa facem este sa ne aducem constientizarea catre aceasta parte a psyche-ului nostru, astfel incat superego-ul sa nu mai conduca show-ul. Poate ca ne-a fost de ajutor in anumite privinte, atunci cand am fost copii. Insa, pentru multi dintre noi, ca adulti nu mai serveste scopului nostru celui mai inalt si nu mai reprezinta vocea inteleapta a adevarului din noi insine.

Ce este superego-ul?

Eliberarea de acest dumnezeu fals presupune, in primul rand, constientizarea lui. Superego-ul este vocea internalizata a parintelui din tine. Este un amestec format din toate vocile pe care le-am auzit in copilarie despre ce este si ce nu este in regula sa facem. Include toate ranile nerezolvate pe care le-am capatat din relationarea cu parintii sau cu cei care au avut grija de noi si ideile lor despre ce este corect sau gresit, bine sau rau.Chiar daca parintii au avut cele mai bune intentii pentru noi, superego-ul nostru a inmagazinat imediat orice experienta limitativa pentru sinele nostru real.

Aceasta parte din psihicul nostru se formeaza in timpul copilariei, apoi continua sa existe in adolescenta si la maturitate si in cele din urma devine o sursa de credinte limitative care are scopul sa ne mentina in siguranta.

Mai jos sunt cateva exemple de situatii care ar fi putut sa starneasca reactiile negative ale parintilor nostri atunci cand eram copii. Aceste situatii asa-zis “negative” au devenit internalizate in vocea acestui zeu fals:

  • A spune adevarul nostru interior intr-o situatie.
  • A face o alegere care pune in pericol sistemul de credinte al persoanelor mai mari, in grija carora ne-am aflat
  • A fi asertiv si a spune ce gandim intr-o maniera sanatoasa
  • A ne dori ceva dincolo de status quo-ul persoanelor din jurul nostru
  • A exprima o opinie puternica.
  • A face orice lucru pe care cei mai mari ca noi nu voiai sa-l facem, pentru ca le clatina propria barca si le atata propria voce a superego-ului:”Nu, nu face asta! E de rau!”

strategie

Nimeni nu a avut parinti perfecti. Fiecare suflet pe care il cunoastem a venit aici pentru a creste intr-un fel sau altul. Cu totii avem lectii de invatat si rani de vindecat! Aceasta atitudine de categorisire a lucrurilor in bun/rau, corect /gresit pe care ne-au transmis-o parinti inostri, au mostenit-o si ei, mai mult ca sigur, din ranile nevindecate ale parintilor lor, carora li s-a spus, la randul lor, ce sa nu faca in aceasta viata.

            De aceea, superego-ul este un amestec de rani transgenerationale nevindecate, pe care noi, in mod inconstient, le consideram a fi manualul nostru de ghidare in legatura cu ceea ce este bine sau rau sa facem in aceasta viata.

Toate amintirile din timpurile in care ti s-a zis ca gresesti, cand ai fost exclus sau chiar pedepsit pentru ca ti-ai exprimat nevoile tale adevarate s-au adunat si au creat aluatul din care este facut superego-ul. Acest parinte interior al nostru incearca sa ne faca sa ne potrivim situatiilor prezenta, astfel incat sa nu intram in necazuri.

Fiind adulti, si permitand acestui dumnezeu fals sa conduca show-ul, ne vom teme in mod inconstient ca aceleasi lucruri care ni s-au intamplat in copilarie se vor intampla din nou. Ne temem ca vom fi ridiculizati, abandonati, invalidati intr-un anumit fel, daca nu urmam directiunile superego-ului. Si tot acest proces se petrece inconstient. Simtim ca suntem rai pentru ca aceasta voce din interior nu suna altfel in urechile copilului din noi decat ar suna vocea unui Dumnezeu care ne judeca.

Cand eram copii si primeam feedback negativ legat de comportamentul nostru, nu eram suficient de maturi pentru a ne face o idee referitoare la perceptiile celor mai mari de langa noi. Nu eram capabili sa vedem daca ceea ce considera ei ca este atat de rau era intr-adevar rau si pentru noi. Si pentru ca depindeam de cei mari pentru tot ce insemna siguranta noastra – apa, mancare, adapost, conexiune umana, nu ne permiteam luxul de a pune sub semnul intrebarii regulile lor. Aveam nevoie sa ne potrivim in mediul familial, si singurele reguli legate de ce e bine si ce e rau veneau de la cei care aveau grija de noi.

Asa ca acest parinte interior este in acelasi timp o colectie de voci/reguli ale acelor figuri autoritare in a caror grija ne-am aflat. Acest dumnezeu fals devine astfel biblia noastra interioara sau manualul legat de ce este necesar sa faci sau sa nu faci ca sa-ti asiguri supravietuirea.

            Insa acest superego nascut si crescut in interiorul nostru, se pierde, in pas cu trecerea timpului, undeva in background, dincolo de constiinta noastra obisnuita. Usor, usor, nu mai suntem pe deplin constienti in legatura cu locul de unde vine aceasta voce interioara. Este doar vocea binelui si raului, a ceea ce este corect si ce este gresit din interiorul nostru. Pentru multi dintre noi, aceasta voce nu este niciodata pusa sub semnul intrebarii.

Cum ne poate mutila viata

Sa ne imaginam ca ai patru ani si dansezi gol in camera de zi, cu toate ferestrele deschise. De ce nu? E un sentiment minunat. Soarele iti incalzeste corpul si muzica e distractiva! E asa de bine sa te simti liber, viu, dar…dintr-o data mama tipa la tine si nu se uita deloc fericita inspre tine. Frica iti ia in stapanaire fiecare por.

Mamei tale ii e frica de faptul ca te-ar putea vedea cineva pe geam. I s-a spus cand era mica, mai ales atunci cand isi scotea hainele si incerca sa simta sentimentul de libertate, ca era rea. Asadar, superego-ul ei o ia razna in legatura cu ce faci tu acum, pentru ca asta iti pune in pericol abilitatea ta si a ei, de a fi in siguranta si de a te conforma. Superego-ul ei percepe toata distractia si sentimentul de bine pe care il traiai dansand ca pe ceva rau si, in mod automat, incearca sa-ti induca si tie aceeasi credinta. Si toate astea se petrec la nivel inconstient, pentru ca ea nu este constienta de vocea superegoului.

Asa ca tu, o persoana deschisa si libera, un copil bucuros cu varsta de 4 ani, iti adaugi inconstient acest eveniment la vocea superego-ului din tine. Exuberanta ta naturala si cheful de viata vor fi schilodite pana cand vei constientiza asta.

Ca adult, vei crede ca e ceva in neregula cu tine atunci cand te vei afla in aproprierea unui ring de dans si nu vei putea intra in experienta dansului ( chiar si cu hainele pe tine!:) ) Te vei simti foarte neconfortabil, ca si cum ai face ceva gresit. Vei simti frica sau chiar teroare. Superego-ul tau iti va spune: “Nu face asta. E gresit! S-ar putea sa ai probleme.” Si tot acest dialog s-ar putea petrece in subconstient. Poti fi constient doar de faptul ca cei din jur, care se misca atat de liber, fac ceva gresit si te vei simti foarte neconfortabil aflandu-te acolo.

Sursa : www. damaideparte .ro

Se simt nedreptatiti, sabotati, toata lumea le doreste raul, iar relationarea cu ei devine, de cele mai multe ori, imposibila. Ce ascund, de fapt, persoanele pe care le catalogam ca avand mania persecutiei?        

Cum se manifesta, in general, mania persecutiei?

Probabil ca fiecare dintre noi a intalnit, cel putin o data in viata, o persoana care sa se considere respinsa, neinteleasa, acuzata, tratata incorect de cei din jurul ei. In mania persecutiei cuvantul de ordine este „eu“, eu centrul Universului.

Toata lumea nu are incredere in mine, anumiti oameni ma pun la zid numai pe mine, lumea ma persecuta exclusiv pe mine, au ceva in special cu mine.

De obicei, cand apare o astfel de situatie repetitiva, pe o durata mai lunga de o luna, care nu are argumente in spate, nu este consistenta, ne putem pune un prim semn de intrebare legat de personalitatea celui sau celei din fata noastra.

  Care sunt motivele pentru care ei cred ca cei din jur le vor raul?

Exista foarte multe modalitati in care o persoana poate ajunge intr-o astfel de ipostaza. De cele mai multe ori, oamenii cu simptome de mania persecutiei au o stima de sine foarte scazuta.

Ei fie se raporteaza la mediul inconjurator punandu-se intr-un raport de inferioritate fata de ceilalti, fie supracompenseaza si, in interior, isi imagineaza ca au calitati extraordinare, geniale si ca sunt cu mult peste ceilalti, iar in exterior devin personalitati foarte dificile pentru cei cu care vin in contact.

Aceasta stima de sine scazuta poate sa-si gaseasca originile intr-un trecut familial critic, in care copilul a fost tot timpul acuzat ca nu este suficient de bun, ca greseste mereu.

Poate ca el a fost mereu comparat cu ceilalti si pus intr-o lumina nefavorabila, iar, in timp, a introiectat aceasta parte critica.

In aceeasi masura, un copil care tot timpul a fost ajutat si facut sa-si imagineze ca este cel mai bun, ca este minunat si ca merita totul pe pamant, s-ar putea sa se loveasca foarte tare de realitate si lumea sa devina vinovata de tot ce i se intampla.stima

 Ce fel de relatii sociale vor avea acesti oameni?

In momentul in care vorbim de o personalitate cu o profunda neincredere interioara, vom avea de-a face, cel mai probabil, cu relatii incordate si pline de critica in toate straturile vietii.

Acasa, isi va banui mereu partenera sau partenerul ca face lucruri pe la spatele sau, ca ascunde lucruri, ca nu este respectat/a.

La birou, se va manifesta acelasi pattern: sefii nu vor sa-i recunoasca meritele si este persecutat/a, colegii sunt invidiosi pe realizarile sale, nu il/o ajuta cu nimic, ba, mai mult, toti sunt niste redusi mintal, care nu au habar cum ar trebui condusa compania, facute proiectele etc.

Iar cu copiii situatia nu se va imbunatati deloc. Individul aflat sub mantia maniei persecutiei se va simti tradat, inselat, mintit si pacalit de copii.

El va crea un cadru de neincredere si de utopie in universul celor mici, care vor creste intr-o lume falsificata, in care se vor simti de vina pentru tot ce se intampla, nu vor avea repere de incredere si vor creste, cel mai probabil, cu o mare neincredere in ei insisi, ducand astfel mostenirea simptomelor mai departe.

O astfel de persoana care isi imagineaza ca toti sunt impotriva ei, ajunge sa fie de fapt o persoana impotriva tuturor, iar sentimentele pe care le naste in jur sunt dintre cele mai nocive.

Cum sa ne purtam cu oamenii care par a avea mania persecutiei?

In primul rand, sa nu cadem in capcana de a-i crede. In al doilea rand, este bine sa nu picam in capcana de a face ce vor ei, ca sa-i linistim. In ambele situatii, nu vom face decat sa gasim in celalalt si mai multa neincredere, si mai multa presiune.

Cu siguranta, nu vom rezolva problema, ci doar ne vom arunca, de unii singuri, intr-o temnita a vinei si vom da in mana viitorului nostru persecutor cheia de la usa cea grea din metal.

Cu orice lucru pe care il vom face, ne vom adanci si mai mult in jocul „de-a obligatia“, pentru ca probele la care veti fi supusi vor deveni din ce in ce mai grele.

„Demonstreaza-mi ca tii la mine“ va fi, probabil, una dintre frazele pe care ai putea sa o auzi destul de des, urmata de „sigur, e normal, oricum nu-ti pasa de mine, niciodata nu am contat“. E foarte greu sa rezisti arsenalului unui om care sufera de mania persecutiei.

Trebuie sa fii foarte bine ancorat in real si cu radacini sanatoase pentru a face fata unei personalitati de acest tip. Asadar, in conditia in care ai cum, cel mai indicat este sa ai cat mai putin de-a face cu aceasta persoana, iar cand ai, sa te concentrezi asupra ta.

Pe cum simti tu lucrurile si sa le faci ca atare. Dar cum identifici daca cel din fata ta nu are dreptate? Prin doua verificari relativ simple.

Cat de exagerata si de repetitiva este situatia in care te simti nedreptatit/a de aceasta persoana si daca cei din jur iti impartasesc starile si trairile. In momentul in care ai facut aceasta identificare, atunci poti lua primele masuri.

Sursa : www. psychologies .ro  ; Catalina Cristescu in dialog cu Alexandru Cojocaru -psihoterapeut de orientare analitica,

 

Si va creste in dimensiuni pana va deveni infricosator si te vei convinge ca sigur nu mai ai cum sa il faci, pentru ca deja este prea tarziu, deja sunt prea multe, prea de tot. Si nu il faci. Si te simti prost ca nu l-ai facut, ca nu il faci, ca probabil esti convins ca nu il vei face niciodata. Te simti un ratat, un neadaptat, inferior.

Muntele ala de haine care creste si creste, lucrurile alea multe pe care trebuie sa le cureti si aranjezi, vasele de spalat, geamurile de sters, cutiile alea de aranjat. Cand sa le faci pe toate? Nu esti decat un om. Si totusi o parte din tine ar vrea sa le faca, dar alta coplesitoare si sufocanta te intreaba sfarsita Cand sa le mai fac si pe astea? E prea greu.

Imi spunea acum cateva zile o doamna ca ea este handicapata ca nu stie engleza. Cred ca in felul sau extrem vroia sa spuna ca ii este dificil in viata de adult fara ceva cunostinte de engleza. Evident prima mea intrebare a fost de ce nu invata ceva engleza, raspunsul sau a venit fara a sta pe ganduri, deci evident era un raspuns pe care si-l daduse siesi de mai multe ori. Cand sa mai invat? Acum e prea tarziu. Nu era nici locul, nici momentul sa ma angajez in discutii despre potentialul de invatare al fiintei umane, dar m-a amuzat faptul ca prefera sa traiasca zi de zi cu disconfortul de a nu se descurca atunci cand are nevoie de engleza, decat sa investeasca in sine si sa invete ceva engleza.increderea delegata

Daca aveti lucruri de facut nu va mai ganditi la ele, doar faceti-le. Daca va este dificil impartiti sarcina in parti mai mici, nu va propuneti sa mutati muntii din loc, perseverati atunci cand vocea aceea sacaitoare din interior va spune ca este prea greu si ca nu puteti, urmariti-va scopul si cu siguranta il veti atinge.

Va puteti propune sa faceti ceva un anumit interval de timp, zece minute sa spunem, si in acele zece minute sa va concentrati pe acea sarcina indiferent de ce spune vocea, ca suna telefonul, ca aveti ceva urgent de facut. Daca nu va faceti timp, nu veti avea niciodata timp.

Beneficiile de a face ceea ce nu apucam sa facem sunt multiple, cresterea stimei de sine fiind in opinia mea unul dintre cele mai mari, altele ar fi productivitate crescuta, un mediu de desfasurare mai dinamic si mai multumitor, dezvoltare personala, testarea limitelor si cresterea abilitatilor.

Voi ce aveti de facut?

Sursa: psihoterapie.net ; Autor : Alina Mihaela Barbu

Fiecare dintre noi a experimentat, macar o data, situatia cand i-au fost intelese gresit intentiile, comportamentele, mesajele verbale etc. Astfel, i s-au atribuit anumite intentii care nu erau ale sale, a fost catalogat drept o persoana rea, incapabila, agresiva desi acestea nu aveau nici o legatura cu realitatea sa. A fost jignit, atacat, privit cu dispret, discreditat de fata cu alte persoane. Mai mult, i s-a luat chiar si dreptul la replica in momentul in care a vrut sa explice situatia, fiind acoperit de agresor prin ridicarea tonului vocii, pentru ca nu-si suporta propria stare de agresivitate sau greseala si o arunca astfel asupra celuilalt, acuzator si obtuz din necunoasterea propriului continut psihic.

Acest gen de agresiune psihica poate face mult rau unor persoane care au stima de sine scazuta, stare depresiva, anxioasa ori se afla in plin sindrom de burnout la serviciu sau acasa. In aceste situatii, cand nivelul energetic este mai scazut, datorita suferintei prin care trec, exista pericolul ca starea de sanatate sa se agraveze si mai tare in toate planurile: emotional, psihic, fizic. Agresorul psihic ii impovareaza pe ceilalti cu propriul mecanism de aparare care se numeste proiectie si ii zugraveste in cele mai nebanuite feluri.

Si persoanele cu stima de sine ridicata pot fi afectate de aceasta situatie, desi stiu sa puna limite si sa isi sustina punctul de vedere. Datorita provocarilor agresive, repetate ale interlocutorului, pot surveni neintelegeri, certuri la locul de munca, ori acasa sau la scoala, cu consecinte mai mult sau mai putin grave in functie de personalitatea fiecaruia si in functie de ce se proiecteaza pe cealalta persoana (propria agresivite, incompetenta, rea-vointa etc.).

In anumite situatii, cand o persoana critica alta persoana, pe nedrept, isi critica de fapt propriile slabiciuni, neindraznind sa-si recunoasca propriile trasaturi. Materialul proiectat este un ecou al inconstientului propriu, agresiunile proprii fiind atribuite altuia.

Spre exemplu, se poate ca atunci cand o persoana nu suporta pe cineva pentru ca e arogant, sa proiecteze propria sa trasatura, pe care nu poate sa o recunoasca la sine, asupra altuia. Astfel, dominata de acest mecanism de aparare persoana poate deveni banuitoare, orgolioasa, sensibila; un adevarat vanator al greselilor celor din jur. Subiectul percepe la cel din jur ceea ce nu poate recunoste in el insusi.

Unele persoane folosesc detasarea, ca mecanism de aparare, in fata unei astfel de agresiuni psihice. Astfel, prin detasare pot face fata mai usor situatiilor agasante sau traumatizante determinate de ceilalti.

Detasarea constienta are rol de protectie fiind compusa din indiferenta afectiva, pentru obtinerea starii de calm si suportarea anumitor situatii foarte dificile. Sentimentele sunt trecute in plan secund si linistite prin intelegerea situatiei celuilalt care te agreseaza, aflandu-se intr-un plin moment de suferinta psihica.

Detasarea daunatoare este cea aparenta, in care manifesti indiferenta, dar in interiorul tau se afla un vulcan de emotii. Acest proces este extrem de daunator deoarece, in timp, poate modifica persoana. Pe termen scurt, se pot experimenta descarcari bruste de agresivitate si alt gen de manifestari straine de modul general de functionare. Pe termen lung, exista posibilitatea instalarii, prin somatizare, a unor afectiuni fizice gen: dureri de cap, greata, ulcer etc..

Somatizarea presupune transpunerea in plan fizic (corporal) a unei suferinte psihice, cand aceasta este prea intensa si greu de continut. In plan psihic, suferinta, tensiunea si stresul cronic pot fi factori care predispun la instalarea depresiei.
despre oameni
Prin depistare precoce si analizarea acestor mecanisme subtile de aparare, care interfereaza in viata noastra de zi cu zi, si care ne pot perturba activitatea si sanatatea sufleteasca, psihica si fizica ne putem regasi starea de echilibru si de maturitate emotionala. Astfel, prin intelegerea situatiei, te detasezi sanatos, inveti sa faci fata situatiei fara sa te contaminezi cu inconstientul altuia, te eliberezi de corvoada unor persoane, situatii si relatii toxice evitand instalarea starilor agresive sau depresive prin alienare (incepand sa crezi toate criticile si jignirile pe care ti le atribuie celalalt).

Schimbarea atitudinii poate imbogati viata persoanei. „Cea mai revolutionara descoperire a generatiei noastre este aceea ca oamenii, prin schimbarea atitudinii interioare a mintii lor, isi pot schimba si alte aspecte ale vietii”, a scris William James, psiholog si filosof, despre filosofia pragmatismului.

„Toate atitudinile noastre, fara exceptie, fie ele atitudini exteriorizate, comportamente manifeste sau atitudini mentale, interioare, au functii de aparare in raport cu ceva”. ( Daniel Wildlöcher)

 Sursa : www. despresuflet .ro; Autor : Simona Druncea

Un cuvant aiurea si ei se opresc intr-o tacere incapatanata care poate dura ore sau chiar zile. De ce aceste suparari? Si cum sa tratezi cu bosumflatii?

Un mecanism defensiv

Pentru Marie-France Cyr, profesoara de psihologie la Universitatea din Quebec, exista doua tipuri de imbufnati: ofensivul si defensivul. Acesta din urma este un mare sensibil. „Cand se bosumfla, privirea lui trista si fixa este uneori ingrijorata si dezarmanta“, observa ea.

Susceptibil si vulnerabil, el se ofenseaza usor, dar tinde sa ascunda asta. Si-a dezvoltat mecanisme extrem de puternice pentru a lupta contra fricilor sale. Frica de ridicol, de a fi judecat, de a nu placea, de a fi in conflict. Frica de a trai.

Imbufnarea nu este, astfel, o forma de moarte a sinelui.  Nu serveste de fapt la inabusirea fricii de a trai si de a aprofunda relatiile cu cei pe care te imbufnezi?“, mediteaza psiholoaga canadiana.

O strategie de manipulare

In cazul imbufnatului ofensiv, tacerea nu este un scut, ca in cazul defensivilor, ci o arma. Este un manipulator care cauta sa-si controleze anturajul. Rupe tacerea pentru a-l face pe celalalt sa sufere si pentru a-l domina.

P., un barbat de 47 de ani, nu i-a adresat niciun cuvant sotiei sale timp de mai multe luni, sperand ca ea va sfarsi prin a-l parasi. Imbufnatul ofensiv procedeaza ca si cum nu ar fi avut niciodata o relatie.

            Istoviti de suspine, ridicand din umeri, dispretuitori, ei ne imping sa ne indoim de propriile noastre perceptii, pana la pierderea respectului de sine si la supunere fata de emotiile lor controlatoare.

Credinte de revizuit

A face mutre in mod regulat este un joc riscant. Imbufnandu-ne pentru a-l pedepsi pe celalalt sau pentru a obtine dovezi de dragoste, putem provoca respingerea.

Este mai bine, deci, sa evitam sa intram in aceasta spirala „identificand credintele irationale care ne motiveaza imbufnarea. Credinta ca este imposibil sa ne facem intelesi daca suntem diferiti, ca daca ne opunem la ce spune sau face o persoana, ne opunem persoanei insasi; ca nefericirea noastra vine din cauza celorlalti si nu din cauza atitudinii noastre“.

            Singurul mijloc de a abandona acest comportament toxic este sa clarificam asteptarile fata de apropiatii nostri si sa ne afirmam nevoile, daca ne simtim atacati.

 

Ce e de facut?

Daca preferati sa va imbufnati, mai degraba decat sa va pierdeti mijloacele exprimandu-va mania ori supararea, procedati in doi timpi. Mai intai, descarcati-va feriti de priviri: mergeti, alergati, urlati sau bateti intr-o perna pentru a va elibera agresivitatea.

Si daca sunteti tristi, plangeti suficient.Atunci cand veti reusi astfel sa diminuati presiunea, uitati de tipete si lacrimi si incercati sa vedeti clar ce anume va contrariaza.

Ce poate face anturajul

Nu intrati in jocul imbufnatului, care incearca sa va culpabilizeze sau sa va faca sa va iesiti din fire. Spuneti persoanei ca ati observat ca se imbufneaza. Invitati-i pe mofturosi sa se exprime prin intrebari deschise, dar nu reveniti asupra pre­supusului motiv al imbufnarii. Aceasta nu ar face decat sa-l indemne sa continue.

            Aratati-i ca asteptati un raspuns, dar cu rabdare si fara agresivitate. Puteti sa si glumiti, dar, atentie, nu il ridiculizati! Acea persoana trebuie sa simta ca vreti sa o faceti sa rada si nu sa radeti de ea. cartaSursa: www. psychologies .ro

In general, suntem setati sa fim pesimisti, sa punem “raul” inaintea “binelui”, iar acest fapt este explicat prin lupta pentru supravietuire, purtata de-a lungul evolutiei noastre. Am fost nevoiti sa facem fata vicisitudinilor mediului, iar acest lucru s-a imprimat in zestrea noastra genetica.

Nimic rau pana aici, mai ales ca studiile arata ca persoanele cu un stil cognitiv negativ testeaza mai corect realitatea. Problema apare cand, din cauza negativismului exagerat, evitam sa luam parte la spectacolul vietii, din participant direct, care isi asuma atat succesul cat si esecul, ne transformam in spectator asezat in ultimele randuri.

Nu este un spectator care priveste linistit, ci unul care se sperie de fiecare scena noua, pana ajunge sa-i fie frica si de propria umbra. Acest tip de gandire, distructiv pentru ca nu-si propune si un rol in remedierea situatiei, este asociat cu emotii negative: frica, tristete, durere, manie.

Centrarea pe negativ ne da impresia ca detinem controlul: “daca gandesc negativ nu mai sunt surprins/-a daca lucrurile iau turnura asteptata”, o iluzie de care ne bucuram pana cand lucrurile chiar se intampla asa cum ne-am asteptat. Cu toate astea, de fiecare data suntem surprinsi, pentru ca dincolo de aceasta anticipare exista dorinta ca lucrurile sa decurga bine, ci nu conform asteptarilor noastre pesimiste. Elementul care lipseste din aceasta ecuatie este cel in care am actiona constructiv pentru a preintimpina efectul anticipat.

De exemplu: “In mod sigur o sa pic examenul!”
Gandul ca voi avea parte de un esec ma blocheaza si sunt dezamagit/-a cu mult inainte de a intra in sala de examen, sau poate nici nu ma prezint, asa ca rezultatul va fi cel anticipat. As fi vrut totusi ca evenimentele sa se deruleze in favorabil, dar nu am facut nimic in acest sens.
iluzia detinerii
Daca evenimentele conduc la satisfacerea dorintei, adica obtinerea unui rezultat pozitiv, atribuim aceasta consecinta faptului ca am pus raul inaintea binelui, ci nu elementelor reale care au avut un rol determinant. Astfel, se creeaza un cerc vicios: “Daca ma dau in carusel o sa mi se faca rau, asa ca evit sa ma dau in carusel ca sa nu mi se faca rau. In concluzie, nu mi s-a facut rau pentru ca nu m-am dat in carusel.” La un etaj superior vom avea: “este bine sa pun raul inaintea binelui pentru ca astfel ma voi proteja.”

Poate ca nu este nicio problema daca nu ma dau in carusel, dar acest tip de gandire tinde sa se propage si asupra altor situatii. Creierul nostru pentru a fi eficient cu un consum cat mai mic de energie foloseste scurtaturile, o informatie procesata si etichetata intr-un anumit fel este depozitata intr-un loc dedicat – o categorie, unde va fi accesata ori de cate ori este nevoie, in baza unor similaritati.
Daca evitarea a fost codata ca avand un rol benefic pentru organism, va raspunde si in alte situatii interpretate ca fiind periculoase tot cu evitare.

Desi avem impresia ca detinem controlul, pentru ca ne-am ascuns sub un glob de sticla, calitatea vietii noastre sufera semnificativ, fiindca emotiile si sentimentele pozitive de genul: bucurie, placere, calm, liniste sufleteasca, iubire, vin doar insotite de o gandire constructiva, prin care ne permitem sa experimentam, sa ne confruntam cu temerile noastre si sa apreciem rezultatele actiunilor noastre.
Sursa: www. Despresuflet.ro; Autor : Gabriela Diaconescu

Sometimes we need a fairy tale, because it is easier to believe in fairy tales than facing reality. But for how long can you deny your own reality?

  1. Sindromul Rapunzel

Numit astfel după prinţesa din basmul fraţilor Grimm, Tricobezoarul este o condiţie medicală destul de rar întâlnită şi care se caracterizează printr-o perforaţie gastrică apărută în urma ingerării unei mase de păr. Această tulburare psihologică se întâlneşte adesea la persoanele care suferă de trichotillomanie – nevoia de a smulge părul (din cap, de pe corp). Este un comportament autodistructiv datorat de obicei stresului şi se tratează cu antidepresive.

  1. Sindromul Othello

O! beware, my lord, of jealousy;/It is the green-ey’d monster which doth mock/The meat it feeds on.

Purtând numele unui cunoscut personaj de-al lui Shakespeare care şi-a ucis soţia din lipsă de încredere, sindromul Othello este o formă gravă de psihoză definită printr-o gelozie delirantă. Fără a avea vreo dovadă, persoana care suferă de această tulburare crede cu tărie că partenerul iubit îi este infidel. Manifestările sunt agresive, putând culmina cu hărţuirea/ uciderea celui suspectat sau cu sinuciderea. Deşi gelozia este un sentiment normal, cauza transformării ei într-o obsesie periculoasă pare a fi un dezechilibru biochimic.

  1. Sindromul Lady Windermer

eich JM şi Johnson RE au folosit prima dată această denumire în 1992, inspiraţi de personajul feminin al unei piese scrise de Oscar Wilde. În spatele acestui nume se ascunde o infecţie pulmonară atipică localizată, cu Mycobacterium.  Se întâlneşte mai mult la femeile în vârstă care-şi suprimă reflexul de a tuşi, fiind afectat în mos special lobul drept şi lingula. Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale tuberculozei şi se tratează cu antibiotice

  1. Sindromul Peter Pan

Sindromul Peter Pan e probabil cea mai nimerită alegere pentru a-i denumi pe cei care nu vor/ nu sunt capabili sau nu ştiu cum să crească, cei care prezintă o minte de copil într-un trup de adult. Cel mai adesea întâlnim acest simptom la bărbaţii crescuţi în familii exagerat de protective. Deşi trecuţi de 30 de ani, aceştia pot fi recunoscuţi după lipsa de responsabilitate, incapacitatea de a-şi ţine o promisiune, lipsa de încredere în sine mascată de o atitudine încrezătoare şi o personalitate şarmantă, sau după frecvenţa cu care-şi schimbă partenerele orientându-se spre cele cu mult mai tinere. De asemenea, se tem de singurătate şi se înconjoară în special cu acei oameni care le pot satisface nevoile preluând rolul de Wendy- personajul feminin din aceeaşi poveste scrisă de J. M. Barrie.ce fac cu mesajele

  1. Sindromul Mowgli

Mowgli este personajul central din Cartea junglei, scrisă de Rudyard Kipling. Numele lui este folosit acum pentru a-i descrie nu doar pe acei copii crescuţi de animale, lipsiţi de orice contact social, cât mai ales pe cei care( în urma unor traume) manifestă deficienţe severe de natură cognitivă sau mentală . Cei care suferă de sindromul Mowgli sunt cel mai probabil victime ale unor abuzuri sau neglijenţe din partea părinţilor/tutorilor. Indiferent de îngrijirea pe care o primesc ulterior, aceştia vor avea mereu probleme în a se adapta la o societate normală.

  1. Sindromul Cinderella

Există diverse variante pentru tulburarea ce poartă numele unuia dintre cele mai îndrăgite personaje ale copilăriei noastre. Unii asociază acest termen cu complexul Prince Charming, alţii zic că ar fi de fapt vorba despre copii adoptaţi sau cu părinţi vitregi şi care adesea inventează tot felul de poveşti despre cât de urât se poartă ceilalţi cu ei. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Dr. Peter K. Lewin în 1976, într-o scrisoare către editorul de la Canadian Medical Association Journal.

  1. Sindromul Pickwickian

Denumirea acestui sindrom provine de la numele unui personaj din romanul lui Charles Dickens – The Pickwick Papers – şi reprezintă un set de simptome care se regăsesc în special la  persoanele cu obezitate extremă. Fiind numit uneori şi sindromul de hipoventilaţie obeză, acesta  a fost descris în 1956 de C. S. Burwell şi colaboratorii săi, printre simptome numărându-se şi apneea,  durerile din piept, somnolenţa excesivă sau coloraţia albăstruie a pielii. Tratamentul afecţiunii implicǎ uneori utilizarea ventilaţiei mecanice pe timp de noapte.

  1. Sindromul Huckleberry Finn

Acesta poate fi un mecanism de apărare al celor care (deşi au o inteligenţă cel puţin medie) se simt respinşi de părinţi, au o stimă de sine scăzută şi sunt deprimaţi, ceea ce duce la neglijarea responsabilităţilor de rutină ( cum ar fi mersul la şcoală în primă fază, apoi schimbarea constantă a jobului  şi absentismul la adulţi)

  1. Sindromul Dorian Grey

Ştim cu toţii povestea lui Dorian Gray, cel care vânzându-şi sufletul Diavolului, rămâne tânăr în timp ce un portret al său continuă să îmbătrânească în locu-i. Sindromul care poartă numele acestui personaj creat de Oscar Wilde  a fost menţionat pentru prima oară în 2000, în cadrul unui simpozion german de chirurgie estetică  realizat de B. Brosig, J. Kupfer, V. Niemeier and U. Gieler. Caracteristicile principale sunt preocuparea excesivă pentru înfăţişare şi teama de semnele îmbătrânirii. Cei care manifestă sindromul Dorian Gray folosesc în mod excesiv produse şi procedee cosmetice în încercarea de a-şi conserva frumuseţea/tinereţea. Cele trei simptome asociate cu această afecţiune sunt dismorfia, narcisismul şi parafilia.

  1. Sindromul Alice in Wonderland

Numit uneori şi Todd’s syndrome sau  lilliputian hallucinations, acesta este reprezentat de o condiţie neurologică ce afectează percepţia şi apare uneori ca urmare a consumului de droguri psihoactive sau din cauza unei tumori pe creier. Întâlnit predominant la persoanele sub 30 de ani, acest sindrom îi dezorientează pe cei aflaţi sub influenţa lui, determinându-i să perceapă în mod distorsionat timpul, spaţiul, forma sau mărimea obiectelor.

Sursa: www. book-express.ro ;

Ai o sarcină importantă de realizat, iar anticiparea ei te face să te simți inconfortabil. Te gândești ce să faci.. Oare cum ar fi mai bine pentru tine? Decizi să te ocupi de ea mai târziu.

Acest lucru te liniștește și îți dă sentimentul de ușurare. Pe moment, ești în siguranță. Însă, în scurt timp, te lovești din nou de același lucru, doar că de data aceasta parcă mai greu de realizat și parcă nici timpul nu mai e de partea ta. Te simți copleșit și, odată ce distresul crește, fie amâni până în ultimul moment, fie o abandonezi, spunându-ți că oricum era prea dificilă.

Procrastinarea sau amânarea unei sarcini este un fenomen psihologic complex care afectează aproape toți oamenii în diferite grade. În funcție de măsura în care amânăm, procrastinarea poate fi o problemă minoră sau o sursă semnificativă de distres și anxietate.
Procrastinarea înseamnă mai mult decât lipsa unei acțiuni. Procrastinarea este alegerea de a întârzia o sarcină percepută ca fiind aversivă, fie prin lipsa comportamentelor, fie prin a face alte comportamente decât cele necesare. De obicei, procrastinatorii găsesc tot felul de motive prin care justifică alegerea de a amâna. Spre exemplu, “trebuie să fac curat în casă, apoi mă voi apuca de proiect. Nu pot nicicum să lucrez când e dezordine.”

De ce procrastinăm?

Procrastinarea este determinată de anticiparea unui disconfort în legătură cu acțiunea pe care o avem de făcut. Amânăm sarcini care sunt percepute ca fiind dificile, incomode sau plictisitoare. De obicei, amânăm sarcini care sunt percepute ca fiind stresante. Amânăm pentru că ne este teamă să fim responsabili, ne este teamă de eșec, de a greși, de a fi criticați, de a nu fi la nivelul standardelor proprii sau așteptărilor celorlalți. Pe de altă parte, procrastinarea poate fi și un simptom al unei tulburări emoționale, precum depresie sau anxietate.

Care sunt consecințele procrastinării?

Procrastinăm pentru că, pe moment, acest lucru ne dă un sentiment de siguranță. Pe termen lung, odată ce timpul trece, iar cantitatea de muncă se cumulează, procrastinarea se asociază cu sentimentul de vinovație, copleșire, anxietate, furie și frustrare.
Nu întotdeauna procrastinarea duce la eșec. De cele mai multe ori, procrastinarea duce la nereușite, situație în care persoanele simt emoțiile sus-menționate sau își spun că sarcinile erau oricum prea dificile pentru ei. Sunt și persoane care reușesc să rezolve sarcina în ultimul moment, confirmându-și astfel convingerea ca nu este nimic în neregulă cu comportamentul lor, lucru care duce la menținerea comportamentelor de amânare.

Pe lângă starea emoțională negativă, procrastinarea are multe alte consecințe negative:

  • Subperformantă
  • Pierderea de oportunități
  • Nerespectarea deadline-urilor
  • Ceilalți ne pot percepe ca fiind iresponsabili
  • Cheltuieli inutile (spre exemplu, amânăm să plătim facturi)
  • Probleme medicale (spre exemplu, probleme de sănătate care se pot agrava)
  • Stimă de sine scăzutăimposibil

Ce poți face?

Te ajută procrastinarea? Sunt convinsă că răspunsul este unul negativ. Soluția împotriva procrastinării, cum probabil ai auzit de multe ori, este să faci exact pe invers. Simplu de zis, dar greu de făcut. Iată câteva strategii care te vor ajuta să adopți comportamente care să te ajute.

  1. Fă-ți o agendă. În fiecare seară, înainte de culcare, fă-ti o listă cu sarcinile pe care le ai de făcut a doua zi. Stabilește sarcinile în ordinea priorităților. În timpul zilei, concentrează-te pe fiecare obiectiv din agendă, luând unul câte unul. Studiile arata că, în medie, reușim să facem în jur de 60% din ce ne-am propus. Chiar daca nu e 100%, realizăm de peste 2 ori mai mult decât am fi făcut în lipsa unei agende.
  2. Prioritizează sarcinile. Fă-ți 2 liste cu lucrurile pe care le ai de făcut. Lista A, care să conțina sarcinile obligatorii/relevante și lista B, care să conțina sarcinile mai puțin relevante. Abia dupa ce ai epuizat sarcinile din lista A, dacă îți rămâne timp, le faci pe cele din lista B.
  3. Recompensează-te atunci cînd reușești. Dă-ți o recompensă după finalizarea sarcinii. Recompensa trebuie să fie ceva ce-ți place, dar nu obții în fiecare zi. Nu trebuie să fie ceva ce poți obține în mod normal, pentru că atunci își reduce semnificația de recompensă și vei amâna pentru că știi ca vei obține acele lucruri oricum. Este foarte important să-ți dai recompensă dupa ce ai finalizat sarcina, nu înainte. Dacă îți este greu să controlezi acest lucru, desemnează pe altcineva să-ți ofere recompense. Nu începe o altă sarcină imediat ce ai finalizat una. Dă-ți o recompensă și bucură-te de sentimentul de satisfacție.
  4. Dezvoltă-ți abilități de rezolvare de probleme.
  • Definește sarcina/obiectivul cât mai specific.Dacă obiectivul este unul mai general/complex, sparge-l în obiective mai mici.
  • Generează strategii de rezolvare a sarcinii/atingere a obiectivului.Scrie pe o listă, fără a le analiza, toate modalitățile prin care poți să îți atingi obiectivul. Cercetează mai întai, dacă nu știi ce poți să faci.
  • Evaluează opțiunile și alege strategia cea mai potrivită.
  • Stabilește un plan de acțiune: ce trebuie să faci, unde, când, cu cine, cât.
  • Pune în aplicare planul de acțiune, fără a te abate de la el.

Atunci când ai o sarcină complexă, este foarte important să o împarți în secțiuni mai mici și să te ocupi de fiecare pe rând. Acest lucru determină creșterea sentimentului de control și reducerea sentimentului de copleșire.

  1. Stabilește-ți obiective SMART.
  • Specifice(ce vrei să obții? – cât mai concret)
  • Măsurabile(cât? câte? cum știi că ți-ai atins obiectivul?)
  • Accesibile(ai resursele necesare?)
  • Relevante(are un impact important pentru un obiectiv mai mare?)
  • Încadrate în timp(în cât timp îți propui să îți realizezi obiectivul?)
  1. Propune-ți să lucrezi 5 minute la o sarcină pe care o amâni.Așa cum am menționat anterior, amânăm sarcinile pe care le percepem dificile. În timpul celor 5 minute, este foarte probabil să îți dai seama ca nu este atât de dificil pe cât ți-ai imaginat. Odată ce începi să lucrezi la o sarcină, stresul inițial dispare și este foarte probabil să continui ceea ce ai început.
  2. Elimină/îndepărtează distractorii.De foarte multe ori, procrastinarea este determinată de distrageri, care ne oferă opțiunea de a face altceva. Pentru a preveni ca acest lucru să se întâmple, minimizează șansa apariției alternativelor, prin eliminarea lor (ex, deloghează-te de pe facebook, mail, închide-ți telefonul în timpul alocat sarcinii, pune telecomanda cât de mai departe de locul în care lucrezi). Dacă distragerea este cauzată de factori care nu pot fi îndepărtați (colegi de cameră, familia), caută un alt loc în care să lucrezi (ex, bibliotecă).
  3. Schimbă-ți atitudinea.Privește viața ca o sumă de oportunități, nu de probleme.
  4. Alege să ai încredere în tine. O atitudine de încredere ne ajută să explorăm mai mult potențialul pe care îl avem, astfel încât șansa de a reuși este mai mare.
  5. Crește-ți toleranța la stres, prin exerciții fizice regulate, adoptarea unei diete mai sănătoase și exerciții de relaxare.
  6. Scrie o listă cu toate consecințele negativecare ar putea să apară dacă amâni.
  7. Spune celorlalți ceea ce ți-ai propus.Atunci când facem cunoscute intențiile noastre persoanelor semnificative, angajamentul în sarcină crește.
  8. Stabileste-ți o politică.Poți face un experiment în care îți stabilești, pe parcursul unei săptămâni, lucrurile importante pe care le ai de făcut. Îți stabilești o politică proprie conform căreia, indiferent ce apare, nu te abați de la ceea ce ți-ai propus. Acest experiment are scopul de a-ți da un sentiment mai puternic de control, văzând că săptămâna este ghidată de tine, nu de ceilalț Pe de altă parte, vei vedea ca nu se întâmplă nimic grav dacă nu ieși în oraș cu prietenii sau nu răspunzi la mail-uri câteva zile.  Sursa: www. gentiananita.ro

 

 

            Conform unui studiu condus de psihologul Alex Todorov de la Universitatea Princeton, (Statele Unite), creierul nostru isi face o opinie asupra unui nou venit in circa o zecime de secunda, prin observarea de noi trasaturi.

Inainte ca ratiunea sa aiba timp sa intervina, decidem daca persoana este atragatoare sau respingatoare, simpatica sau ostila. „Opinia noastra despre cineva este elaborata exact de la emotia degajata la acest prim contact“, spune Antoine Pelissolo.

„Este primul element pe care il reperam. Ne trebuie cateva fractiuni de secunda pentru a-l integra. Creierul nostru il identifica inainte chiar sa ne dam seama daca respectivul este barbat sau femeie.“

Si chiar daca aceasta impresie poate fi pozitiva (de exemplu, poate fi bucurie, placere; sau negativa: dezgust, tristete, frica), ea nu sta la baza impresiei noastre definitive.

Daca aceasta perceptie instantanee serveste la crearea unei legaturi, la intrarea in rezonanta cu interlocutorul, nu totul depinde de acesta in interactiunile ulterioare. „Suntem si noi parte din aceasta interactiune“, spune Corinne Fischer.

„Cand suntem in prezenta cuiva, se intampla o multime de lucruri. Ce ne evoca figura acestei persoane? Felul in care se exprima, gesturile, ce ne amintesc? Prima impresie este justa, in sensul ca ea ne evoca ceva care vine din istoria noastra, ceva din imaginarul nostru.“

            Ceea ce vine de la celalalt se imprima in mintea noastra, dar pe un teren care nu este nici virgin si nici neutru. Intuitiile noastre sunt, asadar, venite din background-ul nostru biografic, ele au filtre personale.

  1. spune ca a fost miscata de tristetea degajata de figura sotului ei atunci cand l-a cunoscut: „Cred ca asta m-a atras la el, si eu ma simteam atunci pierduta…“. Starile noastre de spirit, nevrozele, dispozitiile noastre sunt tot atatia parametri susceptibili sa perturbe privirea pe care o fixam asupra altuia.

Psihologul si psihanalistul Vincent Estellon noteaza, de pilda, ca „atunci cand suntem deprimati, devenim indiferenti la tot. Nici macar nu mai exista o prima impresie. Totul devine tern“. Si, uite-asa, putem trece prin viata intr-o magma melancolica ce ne coloreaza impresiile despre ceilalti.
Dincolo de ceea ce simtim, constient sau inconstient, putem, de asemenea, sa fim prada contextului emotional in care are loc intalnirea. Doi cercetatori de la Universitatea Waterloo din Canada au demonstrat: cand atmosfera este vesela, avem tendinta de a judeca pozitiv o figura nou aparuta, dar care are o expresie dezagreabila.

Invers, cand suntem cufundati intr-o atmosfera lugubra, o figura vesela, plina de vitalitate, poate declansa un sentiment negativ. Fara a uita ca noi insine suntem la originea neintelegerilor posibile.emotii

            Antoine Pelissolo subliniaza ca persoanele foarte tensionate sau timide elaboreaza un sistem de aparare puternic pentru a-si masca fragilitatile. Ele se protejeaza de exterior, pe care il percep ca fiind potential periculos si agresiv.

Astfel ca prima lor impresie nu este necesarmente falsa. Ea este justa din punct de vedere emotional, raportata la ceea ce simt ei.

Orice ar fi, orice tentativa de control este menita esecului. „Este imposibil sa controlam aceasta imagine pe care o lasam in urma, ea este subiectiva“, spune acelasi psihiatru, si el recomanda reluarea legaturii cu emotiile noastre.

Corinne Fischer adauga: „Pentru a fi in armonie cu aceste prime legaturi pe care le tesem, trebuie sa mergem catre autentic, sa fim atenti la ceea ce se intampla in corpul nostru, la semnalele pe care acesta le transmite.

Asadar, sa fim aproape de ceea ce ne spune corpul nostru si sa fim constienti de senzatiile sale. Cea mai buna maniera de a evita neintelegerile consta in a nu ne mai preocupa de buna impresie pe care ar trebui sa o lasam… in mod obligatoriu“.

Filozoful francez de origine lituaniana Emmanuel Levinas (1906–1995) a demonstrat importanta pe care o are relatia noastra cu ceilalti. Ea este, pentru acest ganditor, fundamentul naturii umane si se manifesta prin intermediul fetei.

Pielea fetei este cea care ramane descoperita mereu, dar este o nuditate decenta. Exista pe fata o saracie primordiala, esentiala; dovada este ca incercam sa mascam aceasta saracie pozand.

In chip cotidian, suntem niste personaje: profesor la Sorbona, vicepresedinte al Consiliului de Stat, fiul cuiva, tot ce se gaseste in pasaport, felul in care ne imbracam, ne prezentam.

Dar fata are un sens doar al ei. Tu esti tu. In acest sens, se poate spune ca fata nu este «vazuta». Este ceea ce nu poate deveni continut, ceea ce gandul tau nu poate imbratisa. Este de necontinut, te duce dincolo…“ (Etica si infinitul) Sursa : www.psychologies. ro

 

© Ordes.ro - Toate drepturile rezervate - Admin
made by necenzurat